Oleg Aramă, Problema bilocală şi teorema inegalităţilor diferenţiale cu noduri confundate a lui S.A.Ciaplȃghin pentru ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul doi (1958), vol. 9, nr.1-4, p.7-38
PROBLEMA BILOCALĂ ȘI TEOREMA INEGALITĂȚILOR DIFERENTIALE CU NODURI CONFUNDATE A LUI S.A. CIAPLÎGHIN, PENTRU ECUAȚII DIFERENȚIALE LINIARE DE ORDINUL DOI
de
OLEG ARAMĂ
Comunicare prezentată la ședința de comunicări a Institutului de calcul al Academiei R.P.R.,
Filiala Cluj, din 23 decembrie 1957
În această lucrare se dă răspuns unei probleme puse de prof. T. Popoviciu, anume aceea de a se cerceta legătura dintre proprietatea de interpolație a familiei de integrale a unei ecuații diferențiale liniare și proprietatea de convexitate 1 ) față de această familie a funcțiilor ce fac pozitiv primul membru al ecuației diferențiale respective. Această problemă a fost pusă în scopul obținerii de condiții necesare și suficiente pentru ca problema bilocală (cu noduri simple) pentru ecuația diferențială considerată să admită soluție.
În cazul cînd proprietatea de convexitate amintită mai sus este concepută pentru noduri simple și distincte, problema a fost rezolvată într-un caz general de E. Moldovan [1].
În lucrarea de față se studiază problema enunțată, în cazul cînd proprietatea de convexitate este definită cu noduri confundate, în sensul aceleea care intervine în «teorema inegalităților diferențiale» a lui S. A. Ciaplîghin pentru ecuația diferențială liniară de ordinul 2, cu coeficienți variabili. Pentru ușurarea expunerii, introducem următoarele definiții și notații.
Definiția 1. Fie o familie de funcții , de o variabilă reală , definite în intervalul ( ) și continue în acest interval. Spunem că o astfel de familie , posedă proprietatea , adică este interpolatoare de ordinul 2 în intervalul deschis ( ), dacă oricare ar fi două noduri distincte și , și oricare ar fi valorile reale și , există o funcție și una singură , aparținînd familiei , care satisface condițiile și .
00footnotetext: 1 ) A se vedea definițiile 1 și 5 din lucrarea de față.
Definiția 2. Spunem că o familie de funcții definite și continue într-un interval posedă proprietatea (elementele ei sînt între ele neoscilatoare de ordinul doi în intervalul ( )), dacă două funcții oarecare și distincte din nu pot lua valori egale în decît cel mult într-un singur punct din acel interval.
Definiția 3. Considerăm un operator diferențial liniar
unde și sînt funcții continue în , - definit, pe mulțimea a funcțiilor continue împreună cu derivatele lor de ordinul 1 și 2 în ( ). Fie un punct din intervalul ( ). Vom spune că operatorul posedă proprietatea , dacă oricare ar fi funcția , aparținînd mulțimii și satisfăcînd în intervalul inegalitatea precum și condițiile , atunci acea funcție verifică în tot intervalul inegalitatea , semnul egal avînd loc numai în punctul .
Vom spune că operatorul diferențial posedă proprietatea , dacă el posedă proprietatea , oricare ar fi .
Observație. Definițiile 1, 2, 3, de mai sus, se pot enunța și relativ la un interval închis . În acest caz, proprietățile respective le vom nota precum urmează: , unde și . În cele ce urmează, cînd se va vorbi de vreuna dintre aceste proprietăți, se va subînțelege întotdeauna că funcțiile și , ce intervin în expresia operatorului , sînt continue în intervalul închis .
În această lucrare se stabilește întîi următoarea teoremă de echivalență.
Teorema 1. Fie o ecuație diferențială liniară de ordinul doi
(1)
avînd coeficientii continui în intervalul deschis ( ). Fie familia integralelor a ecuației (1), în ( ). Condiţia necesară și suficientă ca familia să posede proprietatea sau , este ca operatorul diferential să posede proprietatea .
Pentru demonstrarea acestei teoreme, vom enunța în prealabil cîteva proprietăți ajutătoare.
să notăm cu mulțimea integralelor particulare ale acestei ecuații. Au loc următoarele leme, a căror demonstrație este imediată.
Le m a ) Condiția necesară și suficientă ca familia a integralelor ecuației (1) să posede proprietatea respectiv , este ca familia a ecuației diferentiale omogene (2), să posede proprietatea , respectiv .
00footnotetext: 1 ) In cele ce urmează vom presupune că coeficienții ecuațiilor (1) și (2) sînt continui, fie în intervalul deschis ( ) fie în intervalul închis [ ], după cum lema respectivă se referă la intervalul deschis ( ), sau la intervalul închis .
Lema 2. Condiția necesară și suficientă ca familia să posede proprietatea , respectiv , este ca această familie să posede proprietatea , respectiv .
Lema 3. Condiția necesară și suficientă ca familia să aibe proprietatea , respectiv este ca ecuatia (2) să admită cel puțin o integrală pozitivă in ( ) respectiv in ).
Demonstrație. Condiția este necesară.
Stabilirea necesității condiției o facem întîi pentru cazul unui interval închis . Presupunem deci că are proprietatea . Fie integrala ecuației (2), satisfăcînd condițiile . Această integrală particulară nu se poate anula în intervalul : Intr-adevăr, presupunînd prin absurd că s-ar anula într-un punct din intervalul , nici o rădăcină nu poate avea un ordin de multiplicitate mai mare ca 1 , căci în caz contrar ar rezulta că integrala considerată este identic nulă, ceea ce ar contrazice condițiile la limită pe care le verifică. Apoi din continuitatea acestei integrale, ar rezulta că numărul rădăcinilor ei (toate sînt simple), din , este mai mare sau cel puțin egal cu 2 . De aici ar rezulta că nu are proprietatea , ceea ce ar contrazice ipoteza.
Stabilirea necesității condiției exprimate de lemă, în cazul unui interval semiînchis , se face astfel: Fie o integrală particulară care satisface condițiile și . Această integrală nu se poate anula în . Intr-adevăr, dacă s-ar anula într-un punct , atunci pentru un număr pozitiv suficient de mic, integrala particulară , care satisface condițiile și , s-ar mai anula într-un punct vecin de punctul , situat de asemenea în intervalul ( ) (cînd este suficient de mic). În definitiv, ar rezulta că există o integrală particulară , care se anulează în cel puțin două puncte (distincte) din ( ). Ar rezulta de aici că familia nu are în proprietatea și conform lemęi 2, că nu are nici proprietatea , contrar ipotezei.
Conditia este suficientă. Fie o integrală particulară a ecuației (2), astfel încît în intervalul . Vom arăta că familia are proprietatea , de unde în virtutea lemei 2 va rezulta că are proprietatea . Presupunem prin absurd că ar exista o integrală particulară care s-ar anula în două puncte distincte și din . Să considerăm integrala , unde este o constantă. Fie valoarea constantei , pentru care curbele reprezentative ale integralelor și sînt tangente într-un punct . Funcția va fi o integrală a ecuației (2), care în punctul satisface condițiile . De aici ar rezulta că , adică , de unde ar rezulta că se anulează în și în , contrar ipotezei.
Demonstrația suficienței condiției în cazul unui interval deschis se face la fel.
Le m a 4. Dacă familia a integralelor ecuatiei (1) posedă proprietatea , respectiv , atunci operatorul diferential corespunzător posedă proprietatea respectiv .
Demonstratia acestei leme o vom da pentru cazul unui interval deschis , ea făcîndu-se la fel în cazul unui interval închis . Presupunem deci că familia a integralelor ecuației diferențiale (1) posedă proprietatea . Conform lemei 1
00footnotetext: 1 ) Proprietatea exprimată de această lemă rezultă și din lucrarea [2] a lui V. A. K o ndratiev, precum și din lucrarea [7] a lui G. Polya.
rezultă că și familia a integralelor ecuației (2) posedă proprietatea . Să demonstrăm că în aceste condiții operatorul diferențial are proprietatea . În acest scop să presupunem prin absurd că ar exista o funcție
care satisface condițiile
unde este un punct din intervalul ( ) și că această funcție ar avea în intervalul ( ) în afara rădăcinii și o altă rădăcină diferită de . Presupunem pentru fixarea ideilor că . Din (3) rezultă că și întrucît , rezultă că în vecinătatea punctului , curba de ecuație se situează deasupra axei . Astfel putem presupune că rădăcina este consecutiva la dreapta rădăcinii . Fie acum şi două numere reale satisfăcînd inegalitățile . Întrucît prin ipoteză are proprietatea rezultă îndată că ea va avea și proprietatea . Conform lemei 3, ecuația va admite cel puțin o integrală pozitivă în . Efectuînd schimbarea de funcție
(4)
ecuația (2) se transformă în ecuația diferențială
(5)
definită în intervalul , iar funcției îi va corespunde prin transformarea (4), funcția care va satisface condițiile:
Din faptul că și sînt rădăcini consecutive pentru funcția , rezultă din (4) că și sînt rădăcini consecutive și pentru funcția . Apoi din (3’) rezultă că și întrucît , rezultă că în vecinătatea punctului curba de ecuație se situează deasupra axei (fig. 1). Fie abscisa unui punct de maxim al funcției în intervalul ( ). Din figura 1 se constată că în punctul au loc relațiile , de unde rezultă că în punctul are loc inegalitatea . Această inegalitate contrazice inegalitatea corespunzătoare din (3’). S-a ajuns astfel la o contradicție. Rezultă în definitiv că funcția , ce satisface condițiile (3), nu poate să aibe în intervalul ( ) o altă rădăcină în afară de . De aici rezultă ținînd seamă de (3), că în intervalul ( ) are loc inegalitatea , semnul egal avînd loc numai în punctul , q.e.d.
Lema 5. Dacă operatorul diferential posedă proprietatea atunci acest operator posedă proprietatea , oricare ar fi subintervalul inchis conținut în intervalul ( ).
Demonstratie. Fie un interval oarecare conținut în și fie o funcție definită în intervalul , care satisface inegalitatea în ,
precum și conditiile , unde este un punct din intervalul . Să arătăm că în aceste ipoteze are loc inegalitatea , semnul egal avînd loc numai în punctul .
Într-adevăr este ușor de arătat că putem prelungi funcția în întreg intervalul ( ), astfel încît să se păstreze inegalitatea în tot acest interval ( ) și de asemenea să se păstreze proprietatea de continuitate a derivatei de ordinul 2 a funcției în adică funcția obținută prin prelungirea funcției inițiale , să aparțină clasei .
Pentru aceasta, considerăm intervalul și considerăm referitor la acest interval, integrala a ecuației diferențiale
cu condițiile la limită
Funcția astfel definită, mai are proprietatea că , ceea ce se deduce din ecuația diferențială ce definește pe . Această funcție , prin felul cum a fost construită, verifică în intervalul inegalitatea diferențială .
În mod analog, considerăm în intervalul integrala a ecuației diferențiale
cu condițiile la limită
Această soluție evident că va mai satisface condiția și , cînd .
Fie acum funcția definită precum urmează:
Această funcție admite derivate pînă la ordinul doi inclusiv, continue în intervalul și satisface în acest interval inegalitatea . Întrucît prin ipoteză funcția satisface condițiile , unde , rezultă că și funcția va satisface aceste condiții. Conform proprietății a operatorului diferențial , urmează că în intervalul ( ), semnul egal avînd loc numai în punctul . De aici rezultă lema enunțată.
În cele ce urmează vom stabili încă o proprietate ajutătoare.
Lema 6. Dacă operatorul diferential are proprietatea , atunci orice functie , apartinind clasei și care satisface in intervalul inegalitatea diferentială , nu poate să se anuleze în ( ) în mai mult de două puncte distincte.
Demonstratie. Presupunem că operatorul diferențial se bucură de proprietatea . Să arătăm că în această ipoteză, orice funcție aparținînd
clasei și satisfăcînd în acest interval inegalitatea diferențială nu poate avea în ( ) mai mult de două rădăcini distincte. Să presupunem prin absurd contrariu, că există o funcție aparținînd clasei , care satisface în intervalul inegalitatea diferențială și care are cel puțin 3 rădăcini distincte (pe care le presupunem consecutive și scrise în ordinea crescătoare) 1 ). Intrucît operatorul diferențial posedă prin ipoteză proprietatea , rezultă că nici una dintre rădăcinile nu poate fi multiplă și deci curba reprezentativă a funcției traversează axa în fiecare din punctele (fig. 2). Se pot prezenta următoarele două cazuri, după cum sau (cazul nu poate avea loc, după cum s-a arătat anterior).
Cazul 1. , (fig. 2). Fie un punct oarecare din ( ), astfel ca să nu existe nici o rădăcină a funcției în intervalul . Fie integrala ecuației diferențiale , cu condițiile la limită
Conform proprietății a operatorului diferențial , rezultă că în intervalul . Să efectuăm în expresia operatorului diferențial , schimbarea de funcție . Obținem
Funcția se va transforma într-o funcție , care va avea aceleași rădăcini ca și în și în plus va satisface condiția . De asemenea, funcția satisface în intervalul inegalitatea .
Se constată ușor că și operatorul diferențial are proprietatea , întrucît operatorul are această proprietate după cum rezultă din lema 5 , ținînd seamă de ipotezele făcute.
Cu aceste rezultate obținute referitor la operatorul , să arătăm că inegalitatea în este în contradicție cu forma pe care o are curba reprezentativă a funcției (fig. 3).
Într-adevăr, fie un punct din intervalul ( ), în care funcția își atinge valoarea minimă din acel interval. Fie . Evident că , întrucît
00footnotetext: 1 ) Se constată că funcția nu poate avea o infinitate de rădăcini în intervalul ( ), avînd un punct de acumulare în intervalul ( ), căci în caz afirmativ, din continuitatea funcției precum și a derivatei sale , ar rezulta că și proprietatea a operatorului ar fi contrazisă.
în intervalul ( ) funcția deci și ia valori negative, ceea ce rezultă din ipotezele făcute. Să efectuăm asupra curbei reprezentative ( ) a funcției o translație în direcția pozitivă a axei , de parametru . Curba ( ) va lua poziția ( ) indicată în figura 3 cu linie punctată. Această nouă curbă va fi tangentă la axa în punctul și va traversa axa într-un punct situat în intervalul . Ecuația acestei curbe ( va fi .
Dar după cum s-a arătat anterior, are loc în intervalul ( ) inegalitatea
De aici rezultă că și funcția satisface o inegalitate de același fel în intervalul . Într-adevăr, ținînd seama că este o constantă pozitivă, precum și de inegalitatea precedentă, obținem
Funcția mai verifică condițiile . Întrucît operatorul diferențial posedă proprietatea , rezultă că funcția trebuie să satisfacă inegalitatea în intervalul , ceea ce contrazice faptul că curba ( ) traversează axa în intervalul ( ). Contradicția provine din ipoteza absurdă că funcția , satisfăcînd în intervalul inegalitatea , ar avea în acest interval mai mult de două rădăcini distincte (în ipoteza specifică cazului 1).
Cazul 2. . În acest caz, punctul se alege astfel încît să fie situat în intervalul ( ) și să nu coincidă cu vreo altă rădăcină a funcției . Se procedează mai departe întocmai ca în cazul 1. Ajungem astfel la următorul rezultat:
Dacă operatorul diferențial posedă proprietatea , atunci orice funcție aparținînd clasei și satisfăcînd în intervalul inegalitatea diferențială nu poate avea în intervalul ( ) mai mult de două rădăcini distincte, ceea ce înseamnă că nu poate lua valori egale cu valorile vreunei funcții din familia în mai mult de două puncte distincte din ( ).
Le ma 6’. Dacă coeflcienții ecuației diferențiale (2) sînt continui în intervalul închis și dacă operatorul diferențial ce intervine în membrul stîng al ecuatiei (2) are proprietatea , atunci orice funcție apartinind clasei și satisfăcînd în intervalul inegalitatea diferențială , nu poate avea în intervalul mai mult de două rădăcini distincte.
Demonstrația acestei leme se face la fel ca în cazul lemei 6, cu singura deosebire că peste tot trebuie considerat în locul intervalului deschis ( ), intervalul
închis și că în afară de cazurile 1 și 2 în care se presupune că rădăcinile , ale funcției , ce satisface în inegalitatea , sînt interioare acestui interval, - ar mai trebui considerate cazurile cînd una sau eventual două dintre rădăcinile ale acestei funcții ar coincide respectiv cu capetele intervalului . Fie de exemplu cazul cînd (fig. 4). Putem reduce acest caz la unul din cazurile 1 sau 2 astfel: Prelungim funcția în afara intervalului cu polinoame de gradul 2, care să coincidă cu în capetele , respectiv , coincidența avînd loc pînă la derivatele de ordinul 2. Obținem astfel o funcție , definită pe toată axa și admițînd derivate de ordinul 2 inclusiv, continue pe toată axa și în plus, coincide cu în intervalul .
Efectuăm asupra curbei de ecuație - contracție infinitezimală în spre mediatoarea segmentului (fig. 4), astfel încît să se mențină inegalitatea strictă în . Putem considera de exemplu transformarea
unde este un număr real ce satisface inegalitățile și suficient de aproape de unitate. Ecuația curbei transformate va fi
Această curbă va avea forma indicată prin linie punctată în figura 4 și va tăia axa în trei puncte distincte , toate interioare intervalului . Dacă parametrul se alege suficient de aproape de unitate (și mai mic ca 1), atunci pentru motive de continuitate a coeficienților ecuației diferențiale, se va menține inegalitatea în intervalul . Astfel am redus acest caz singular la cazul 1 din lema 6.
Pentrú ușurința exprimării în cele ce urmează, vom da următoarea :
Definiția 4. Fie dat un operator diferențial liniar de ordinul doi
(6)
coeficienții și fiind funcții continue intr-un interval . Vom spune că operatorul posedă proprietatea dacă oricare ar fin numerele reale , astfel ca
(7)
(8)
și dacă oricît de mic ar fi numărul satisfăcînd inegalitățile , atunci pentru sistemul de numere , există cel puțin un număr
și cel puțin o funcție , continuă în , satisfăcînd în intervalul închis inegalitatea
(9)
astfel încît pentru această funcție , ecuația diferențială
(10)
să admită în intervalul o integrală particulară care să satisfacă condițiile
(11)
unde sînt numerele alese conform condițiilor (7) și (8).
Le m a 7. Dacă coeficienții și ai operatorului diferențial din (6) sînt continui in intervalul ( ), atunci operatorul are proprietatea .
Demonstratie. Înainte de a trece la demonstrația propriu-zisă a acestei leme, vom face cîteva observații preliminare, pe care le vom folosi în demonstrație.
Observația 1. Pentru a arăta că operatorul are proprietatea este suficient să arătăm că acel operator are proprietatea oricare ar fi subintervalul ( ) astfel ca . Reducînd demonstrația lemei 7 la cazul unui subinterval , avem avantajul de a putea dispune de proprietatea de continuitate a coeficienților și în intervalul închis precum și de toate proprietățile ce decurg din aceasta.
Observatia 2. Fie o funcție oarecare aparținînd clasei și satisfăcînd inegalitatea oricare ar . Efectuînd în expresia operatorului (6) schimbarea de funcție
(12)
obținem
(13)
Întrucît , rezultă că operatorul diferențial are coeficienții continui în ( ). Să notăm cu respectiv coeficienții operatorului , adică
(14)
Ținînd seama de pozitivitatea funcției în intervalul se verifică că dacă operatorul are proprietatea , atunci și operatorul are proprietatea și reciproc. Pentru ilustrare, să demonstrăm de exemplu reciproca afirmației de mai sus că dacă operatorul are proprietatea , atunci și operatorul are proprietatea . Fie în acest scop un sistem de numere ,
satisfăcînd condițiile (7) și (8) și fie sistemul corespunzător de numere, obținut cu ajutorul relației (12), ținînd seama de (11)
(15)
Aici s-a notat . Ținînd seama de relațiile (7), (8), (14), precum și de pozitivitatea funcției , se verifică că numerele din (15) satisfac inegalitățile , ceea ce ne arată că numerele și satisfac condițiile (7) și (8) relativ la operatorul . Întrucît prin ipoteză operatorul are proprietatea , rezultă că oricare ar fi numărul real astfel ca , există cel puțin un număr și cel puțin o funcție continuă în ( ), satisfăcînd în intervalul [ ] inegalitatea
(16)
astfel încît pentru această funcție , ecuația diferențială în funcția necunoscută
(17)
să admită în intervalul ( ) o integrală particulară satisfăcînd condițiile
(18)
unde și sînt numerele date de (15).
Referindu-ne acum la operatorul diferențial , se verifică că funcția
(19)
(unde este funcția pusă în evidență anterior), este o integrală a ecuației diferențiale
(20)
și satisface condițiile la limită
(21)
Verificarea faptului că funcția dată de (19) satisface ecuația (20), este imediată. Verificarea condițiilor (21) se face ținînd seama de relațiile (19), (18) și (15). Întrucît sistemul de numere a fost presupus arbitrar satisfăcînd condițiile (7) și (8) și întrucît și numărul a fost presupus arbitrar satisfăcînd inegalitățile , rezultă că operatorul are proprietatea .
Observatia 3. Fie ( ) un subinterval oarecare al intervalului ( ), astfel încît . Pentru intervalul ( ) există cel puțin o funcție , pozitivă în intervalul ( ) astfel încît efectuînd în expresia operatorului schimbarea de funcție (12), operatorul corespunzător să aibe coeficientul negativ în intervalul închis .
Intr-adevăr, fie și fie o integrală pozitivă a ecuației
Putem lua ; atunci conform formulei (14), expresia coeficientului va fi
, pentru .
Să trecem acum la demonstrația propriu-zisă a lemei 7. În baza observațiilor 1,2,3 făcute mai sus, rezultă că pentru a demonstra lema 7 este suficient să arătăm că orice operator diferențial de forma (6), avînd coeficienții continui în intervalul inchis și în acest interval, are proprietatea . Presupunem deci că coeficienții operatorului din (6) sînt continui în și că în . Fie un sistem de numere reale satisfăcînd condițiile (7) și (8). Putem considera întotdeauna , ceea ce se poate realiza efectuînd asupra variabilei independente translația . O astfel de schimbare de variabilă este permisă cu condiția ca în locul proprietății să se considere proprietatea .
Vom presupune deci în cele ce urmează că și că intervalul ( ) conține originea . In aceste ipoteze fie ecuația diferențială
(22)
în care termenul liber îl privim ca funcție nedeterminată în . În ipoteza că este continuă în , ne propunem întîi să găsim forma integralei ecuației (22), care să satisfacă condițiile
(23)
În acest scop să considerăm ecuația omogenă corespunzătoare
(24)
și fie și două integrale particulare ale ecuației (24), formînd un sistem fundamental în . Atunci, după cum se știe, integrala generală a ecuației diferențiale omogene (24) se poate scrie
(25)
unde s-a notat
Formula (25) se poate obține cu ușurință, aplicînd pentru integrarea ecuației diferențiale (22) metoda variației constantelor.
Să luăm pentru și integralele care satisfac condițiile
unde este numărul dat anterior. Cu aceste precizări, ținînd seama de (25), se obține îndată că integrala particulară a ecuației (22), care satisface primele două condiții din (23) este dată de formula
(28)
De aici deducem
Înlocuind în această relație și ținînd seamă de faptul că
ceea ce se obține din ecuația (24), rezultă că
Scriind că a treia condiție din (23) este verificată, se obține pentru funcția condiția
(29)
Fie acum un număr oarecare din intervalul ( ). Impunem integralei din (28) condiția , adică
(30)
Această egalitate constituie de asemenea o condiție pentru . Încercăm să satisfacem condițiile (29) și (30) luînd pentru un polinom de gradul întîi în variabila , adică
(31)
Pentru ca să fie îndeplinită condiția (29), trebuie să luăm
Înlocuind pe din (31) în (30) și ținînd seama de valoarea găsită pentru , se poate determina coeficientul . Inlocuind în (31) coeficienții și astfel determinați, se obține pentru expresia
()
Formula (31’) are sens întrucît numitorul coeficientului lui nu se anulează dacă este suficient de aproape de zero. Această afirmație rezultă dintr-o teoremă de existență relativă la probleme la limită polilocale dată de către de la Va11ée Poussin [8].
Să demonstrăm acuma că dacă numărul pozitiv este suficient de aproape de zero, atunci funcția satisface inegalitatea pentru . În acest scop, ținînd seamă că este un polinom de gradul 1 , este suficient să verificăm că și dacă este suficient de aproápe de zero.
Inegalitatea rezultă îndată din faptul că sistemul de numere , ales anterior, satisface condiția (8).
Să dovedim acuma că pentru valori pozitive , suficient de aproape de zero are loc inegalitatea . In acest scop vom arăta că . Primul termen din (31’) prezintă o nedeterminare de forma cînd . Aplicînd regula lui l’Hôspital și notînd pentru prescurtare , obținem
Dar și termenul din membru drept al egalității de mai sus prezintă o nedeterminare tot de forma cînd . Aplicînd încă o dată regula lui l’Hôspital, obținem
(32)
Să arătăm acuma că există un număr pozitiv (suficient de mic) astfel încît oricare ar fi , numitorul fracției din (32) să fie pozitiv. Pentru aceasta este suficient să arătăm că funcția de variabilele și este pozitivă într-un domeniu triunghiular definit de inegalitățile , sau ceea ce este echivalent - că funcția de variabile și este pozitivă într-un domeniu și ( fiind un număr pozitiv suficient de mic). Într-adevăr, din (26), ținînd seamă de condițiile (27) deducem
(33)
Din ecuația (24) dedúcem că și ținînd seama de (27), obținem . Înlocuind în (33) obținem că . Deoarece prin ipoteză , rezultă în particular și deci că
(34)
Deoarece coeficienții și sînt prin ipoteză funcții continue în , rezultă că și și sînt continue în , ca integrale ale ecuației diferențiale (24) și deci că și funcția de variabile și este continuă în domeniul , care conține prin ipoteză punctul ( ). Rezultă în definitiv că integrala este pozitivă cînd este un număr pozitiv
suficient de mic, și de asemenea că numitorul fracției (32) tinde către cînd . Astfel obținem pentru limita din (32)
întrucît prin ipoteză .
Rezultă deci că dacă numărul pozitiv este suficient de mic, atunci funcția din (31’) satisface inegalitatea , cînd . Cu aceasta lema 7 este complet demonstrată.
Absolut la fel se stabilește proprietatea în cazul cînd coeficienții și ai operatorului diferențial sînt continui în intervalul . Lema 7 stabilită anterior se poate enunța sub următoarea formă mai sugestivă:
Lema 7’. Fie un operator diferential linear de forma (6), avînd coeficienții și continui intr-un interval ( ) și fie o funcție oarecare din clasa , satisfăcînd într-un punct din conditiile:
Atunci oricare ar fi numărul pozitiv satisfăcind inegalitatea , pentru aceasta există un număr și o funcție satisfăcînd conditile
Demonstrație. Referindu-ne la enunțul lemei 7, să considerăm sistemul de numere . Conform ipotezelor și din enunțul lemei 7 rezultă că numerele astfel alese, satisfac condițiile (7) și (8) relativ la operatorul considerat. Atunci conform lemei 7 , pentru orice număr pozitiv satisfăcînd inegalitatea există cel puțin un număr și cel puțin o funcție continuă în , satisfăcînd inegalitatea pentru astfel încît pentru această funcție , ecuația diferențială
să admită în o integrală particulară , satisfăcînd condițiile ). Evident că această integrală aparține clasei și satisface și condiția ), întrucît în intervalul .
Definitia 5. Fie o familie de funcții definite într-un interval oarecare , care poate fi deschis, închis sau semi-închis. Spunem că o funcție definită
în intervalul este convexă în acest interval față de familia , dacă satisface următoarelor condiții :
Nu poate lua valori egale cu valorile vreunei funcții în mai mult de două puncte distincte ale intervalului .
Dacă ia valori egale cu valorile vreunei funcții în două puncte distincte din intervalul , adică , atunci să aibe loc inegalitățile în intervalul ( ) și pe mulțimea punctelor din intervalul care nu aparțin intervalului .
O definiție analoagă cu aceasta, într-un sens mai general, a fost considerată de E. Moldovan în lucrarea « generalizare a noțiunii de convexitate», comunicată la Congresul al IV-lea al Matematicienilor Romîni, ținut la București, 27 mai - 4 iunie 1956.
Cu această definiție are loc
Lema 8. Dacă operatorul diferențial din (6) are proprietatea atunci orice functie , care satisface în intervalul ( ) inegalitatea diferentială , este în intervalul ( ) convexă faţă de familia integralelor ecuatiei diferentiale omogene .
Demonstrație. Pentru demonstrarea acestei leme, observăm că este suficient să arătăm că în ipoteza că are proprietatea , atunci oricare ar fi funcția aparținînd clasei și satisfăcînd în intervalul ( ) inegalitatea diferențială , - funcția nu poate avea în ( ) mai mult de două rădăcini distincte și în cazul cînd s-ar anula în două puncte din ( ), atunci au loc inegalitățile:
(35)
Faptul că o astfel de funcție nu se poate anula în intervalul în mai mult de două puncte, rezultă din lema 6. Să presupunem acum că o funcție , satisfăcînd în inegalitatea diferențială , se anulează în intervalul ( ) în două puncte . Să arătăm că în aceste condiții au loc inegalitățile (35). În acest scop să presupunem prin absurd că funcția nu ar satisface inegalitățile (35). Atunci întrucît rădăcinile și sînt simple, conform proprietății a operatorului , și întrucît prin ipoteză și sînt singurele rădăcini ale funcției în ( ), rezultă că satisface următoarele inegalități, contrarii inegalităților (35)
(36)
și are deci forma indicată din figura 6. Observăm că funcția satisface în punctul condițiile din enunțul lemei . Atunci conform lemei , există un număr și o funcție satisfăcînd condițiile:
(37)
Considerăm funcția definită în precum urmează :
Tinînd seama de (37), rezultă că și deci că este o funcție continuă în ( ) și în particular în punctul . Ținînd seama de definiția funcției precum și de ultima relație din (37), rezultă că în intervalul semiînchis și cum funcția de variabilă este continuă în , rezultă că ea continuă să ia valori pozitive și la dreapta punctului într-o vecinătate de forma , unde satisface inegalitățile . Rezultă în definitiv că funcția satisface inegalitatea în întreg intervalul ( ). Întrucît prin ipoteză operatorul are proprietatea , rezultă că el va avea și proprietatea , întrucît intervalul ( ) este un subinterval al intervalului ( ). Demonstrația acestei afirmații se face întocmai ca demonstrația lemei 5. Dar funcția se anulează în 3 puncte distincte din intervalul , anume în punctele . Această circumstanță contrazice însă enunțul lemei 6 . Rezultă deci că inegalitățile (36) trebuie excluse, rămînînd valabile (în ipotezele făcute) inegalitățile (35), ceea ce demonstrează afirmația lemei 8 .
Observație. Lema 8 se menține adevărată și în cazul cînd în locul intervalului deschis se consideră un interval semiînchis .
Le ma 9. Fie dată o ecuație diferențială liniară și omogenă
avînd coeficienții și continui într-un interval ( ), respectiv . Condiția necesară și suficientă ca familia a integralelor ecuației diferențiale considerate să aibe proprietatea , respectiv este ca oricare ar fi functia apartinînd clasei , respectiv și satisfăcînd în respectiv inegalitatea diferentială , să fie convexă (în sensul definiției 5) faţă de mulțimea în resp. ).
Demonstratia o vom da pentru cazul unui interval deschis ( ), ea rămînînd în linii mari aceeași pentru cazul unui interval semi-închis .
Condiția este necesară. Această afirmație rezultă îndată din aplicarea succesivă a lemelor 4 și 8 .
Condiția este suficientă. Presupunem că ecuația diferențială considerată are proprietatea : pentru orice funcție , inegalitatea diferențială în ( ), atrage după sine convexitatea în ( ) a funcției față de familia a integralelor ecuației diferențiale considerate. Să arătăm că în această ipoteză, are proprietatea . În acest scop să presupunem prin absurd că ecuația
00footnotetext: 1 ) Ideea acestei proprietăți aparține E1enei Mo1dovan și a fost comunicată în [1] pentru cazul ecuațiilor diferențiale liniare de ordinul , într-o formulare puțin diferită de aceea pe care o are în enunțul lemei 9. Autorul prezentei lucrări și-a permis de a da o demonstrație proprie pentru cazul particular .
Ecuația diferențială ar admite o integrală particulară
, neidentic nulă, care s-ar anula în intervalul
în două puncte .
Fără a restrânge generalitatea raționamentului, putem presupune că
rădăcinile și ale integralei particulare
sunt consecutive și că, în intervalul
, această integrală satisface inegalitatea
deoarece, în cazul în care această condiție nu este îndeplinită,
ea poate fi realizată prin înmulțirea integralei particulare
considerate cu constanta .
Întrucât este o integrală neidentic nulă a
ecuației , rezultă că derivata nu se
poate anula în punctele și ; prin urmare, curba de
ecuație
traversează axa în punctele și .
De aici rezultă că există trei numere
care satisfac inegalitățile
și pentru care mai au loc inegalitățile
(38)
În altă ordine de idei, se constată că există funcții , satisfăcînd condițiile
(39)
Putem lua de exemplu , unde este o constantă suficient de mare. Să efectuăm în expresia operatorului schimbarea de funcție
(40)
unde este funcția considerată anterior. Obținem
(41)
Fie . Din (41) rezultă în particular că
(42)
Ținînd seama de (38) și (39), rezultă
(43)
Fie un număr pozitiv suficient de mic astfel incît funcția să satisfacă următoarele inegalități analoage cu (43)
(44)
Fie apoi . Înlocuind în (41) și ținînd seama de egalitatea precum și de relațiile (42) și (39), obținem
(45)
Apoi din (44), ținînd seama că în intervalul , deducem
(46)
După cum s-a arătat anterior în demonstrația lemei 5 , funcția definită în intervalul se poate prelungi în tot intervalul , menținînd în tot acest interval continuitatea derivatelor de ordinul 1 și 2 precum și inegalitatea diferențială (45). În acest obținem o funcție care satisface inegalitatea diferențială în și care se anulează în două puncte din intervalul ( ) satisfăcînd inegalitățile (46). Aceasta contrazice însă ipoteza făcută. Rezultă în definitiv că ecuația diferențială nu poate avea nici o integrală , care să se anuleze în două puncte din intervalul ( ) și deci că familia a integralelor ecuatiei are proprietatea . De aici, conform lemei 2 rezultă că are proprietatea , q.e.d.
Demonstrația teoremei 1. Necesitatea condiției exprimate de această teoremă este stabilită în enunțul lemei 4. Suficiența acestei condiții rezultă din aplicarea succesivă a lemelor 8 și 9 .
Observare. Teorema 1 rămîne adevărată și în cazul cînd în enunțul ei se consideră în loc de intervalul deschis ( ), unul dintre intervalele [ ) sau ( ]. Această afirmație se stabilește prin extinderea lemelor 4, 8, 9 la cazul intervalelor [ ) și ( ].
Menționăm faptul că teorema 1 ar putea să nu subsiste dacă enunțul ei se referă la un interval închis . Aceasta se poate constata pe exemplul dat de ecuația diferențială . Operatorul diferențial corespunzător are proprietatea , iar familia a integralelor ecuației diferențiale nu are proprietatea . Faptul că familia nu are proprietatea se constată îndată, ținînd seamă că ecuația diferențială considerată admite integrala particulară , care se anulează în punctele și .
Faptul că operatorul diferențial are proprietatea se constată scriind funcția care satisface inegalitatea diferențială precum și condițiile la limită (unde este un număr din intervalul ) sub forma
Aplicații referitoare la teoria inegalităților diferențiale a lui S. A. Ciaplîghin
Se cunosc numeroase criterii referitoare la coeficienții ecuației diferențiale (1), care asigură într-un interval dat, proprietatea de neoscilație sau proprietatea de interpolație (în sensul definițiilor 2 respectiv 1 din lucrarea de față) a integralelor ecuației diferențiale (1). Conform teoremei 1 stabilită anterior, toate aceste criterii devin criterii care asigură aplicabilitatea teoremei inegalităților diferențiale a lui S. A. Ciaplîghin pentru ecuația (1) (în sensul definiției 3). În această ordine de
idei ne permitem să enunțăm următorul criteriu de aplicabilitate a teoremei inegalităților diferențiale a lui S. A. Ciaplîghin, criteriu ce rezultă îndată din teorema 1 și din lema 3, stabilite anterior:
Teorema 2. Condiția necesară și suficientă ca operatorul diferențial din (1) avînd coeficienții continui în intervalul semi-închis să aibe proprietatea , este ca următoarea ecuatie a lui Riccati
(47)
să admită cel puțin o integrală particulară continuă in ( ).
Demonstrație. Stabilim întîi necesitatea condiției. Presupunem că operatorul diferențial are proprietatea . Conform teoremei 1 rezultă că familia a ecuației diferențiale (2) posedă proprietatea . Atunci conform lemei 3, ecuația diferențială (2) trebuie să admită o integrală , pozitivă și continuă în ( ). Efectuînd în ecuația (2) schimbarea de funcție
(48)
ecuația (2) se transformă în ecuația (47). Prin transformarea (48), integralei în îi va corespunde pentru ecuația (47) integrala care va fi evident continuă în ( ), întrucît nu se anulează în acest interval. Astfel, necesitatea condiției este stabilită.
Suficiența condiției se constată îndată, ținînd seama că integrala a ecuației (2), care corespunde unei integrale , presupusă continuă în intervalul ( ), a ecuației (47), este pozitivă în ( ) după cum arată formula de transformare (48). Apoi se ține seamă de afirmațiile lemelor 3 și 4.
Observații. Ecuația diferențială (47) se aseamănă cu așa-numita ,,ecuație protectoare a lui Riccati"
(49)
pusă în evidență de S . A. Ciaplîghin cu ocazia elaborării metodei sale de integrare aproximativă a ecuațiilor diferențiale liniare de ordinul al doilea (a se consulta de exemplu [3]). Existența unei soluții continue în a ecuației (49) constituie după cum a arătat S. A. Ciaplîghin o condiție suficientă, pentru ca operatorul diferențial să posede proprietatea (în punctul ). Această condiție suficientă dată de S. A. Ciaplîghin, presupune derivabilitatea coeficientului în .
Menționăm faptul că fiind dat punctul , problema determinării celui mai mare interval de forma , în care familia integralelor unei ecuații diferențiale liniare de ordinul posedă proprietatea (în punctul ), a fost recent rezolvată de N. A. Kasceev în lucrarea [4]. Rezultate analoage pentru cazul unor ecuații particulare liniare și neliniare de ordinul al doilea au fost obținute de V. N. Petrov în lucrările [5] și [6]. Toate aceste rezultate se referă la o proprietate de tipul într-un punct dat , fără să fie vorba de proprietăți de tipul (a se vedea definiția 3).
Altă caracterizare a proprietății a familiei a integralelor ecuaţiei diferențiale (1)
În cele ce urmează vom încerca să dăm o altă caracterizare a proprietății (deci și a proprietății ) a familiei , decît aceea dată de teorema 1 . În acest scop dăm mai întîi
Definiția 6. Spunem că operatorul diferențial , ce figurează în membrul stîng al ecuației (1), definit pe mulțimea funcțiilor din clasa , posedă proprietatea fiind un punct din intervalul ( ), dacă oricare ar si funcția , satisfăcînd condiția , din inegalitatea valabilă în tot intervalul , să rezulte inegalitatea în . Vom spune că operatorul posedă proprietatea , dacă acel operator posedă proprietatea ,.
Lema 10. Condiția necesară și suficientă ca operatorul diferential ce figurează în membrul stîng al ecuației (1) să aibe proprietatea respectiv este ca acel operator să aibe proprietatea respectiv .
Demonstratie. Presupunem că operatorul are proprietatea . Să arătăm că în această ipoteză, operatorul are și proprietatea . Intradevăr, fie o funcție aparținînd clasei și satisfăcînd condițiile , unde este un punct din intervalul , precum și inegalitatea diferențială în (aceste condiții intervin în definirea proprietății ). Prin ipoteză, proprietatea , avînd loc, rezultă că în . Vom demonstra că în ipotezele făcute asupra funcției , are loc inegalitatea strictă în intervalele și . Intr-adevăr să presupunem prin absurd că se anulează în afară de punctul , în încă un punct , diferit de (fig. 8). Fie și niste numere satisfăcînd inegalitățile . Fie apoi o functie din clasa , satisfăcînd condiția și fiind pozitivă în intervalele .
Considerăm combinația liniară
unde este o constantă. Din ipoteza în și din proprietatea de continuitate a funcțiilor precum și a derivatelor de ordinul 1 și 2 ale acestor funcții în intervalul inchis și de asemenea coeficienților și a operatorului , rezultă că pentru valori negative și suficient de mici în valoare absolută ale parametrului , are loc în intreg intervalul inegalitatea strictă . Fie astfel de valoare și funcția corespunzătoare. Inirucît este un număr negativ și , rezultă că . Apoi din condițiile pe care le satisfac funcțiile și în punctul , rezultă
că . În definitiv pentru funcția sînt îndeplinite următoarele condiții care intervin în proprietatea :
(50)
Dar întrucît prin ipoteză operatorul are proprietatea , rezultă că el va avea și proprietatea , oricare ar fi subintervalul conținut în intervalul ). De aici și din (50) ar rezulta că în ceea ce
contrazice inegalitatea stabilită anterior. Rezultă în definitiv că funcția este nenegativă în intervalul ( ) și nu se anulează decît în punctul , q.e.d.
Demonstrația lemei în cazul cînd în loc de proprietățile și se consideră respectiv proprietățile și , se face ca mai sus, cu simplificarea că se poate lua și .
Să stabilim acum suficiența condiției exprimate de lemă. Presupunem în acest scop că operatorul are proprietatea și să arătăm că în această ipoteză el are și proprietatea . Într-adevăr, fie o funcție satisfăcînd conditia , unde este un punct din intervalul , și de asemenea inegalitate diferențială în tot intervalul , (aceste condiții intervin în proprietatea ). Vom demonstra că în aceste ipoteze are loc inegalitatea în intervalul ( ). Într-adevăr, să presupunem prin absurd că ar exista un punct din intervalul ( ) astfel încît să aibe loc inegalitatea
(51)
Evident că (fig. 9). Fie integrala în intervalul ( ) a ecuației diferențiale , satisfăcînd condițiile la limită . Fie apoi o valoare pozitivă suficient de mică, astfel încît să avem satisfăcută inegalitatea
(52)
Atunci funcția are proprietățile
(53)
Dar întrucît prin ipoteză operatorul are proprietatea , rezultă din (53) că în . Pe de altă parte, din (51) și (52) rezultă că . Am obținut astfel o contradicție. In definitiv rezultă că in intervalul , q.e.d.
00footnotetext: 1 ) Demonstrația acestei afirmații se face întocmai ca în cazul lemei 5.
Stabilirea suficienței condiției exprimate de lemă, în cazul unui interval închis se face în mod analog.
Definiția 6’. Definiția 6 dată anterior, se extinde îndată la cazul operatorilor diferențiali liniari și omogeni de ordinul ,
(54)
avînd coeficienții continui într-un interval . Vom spune că operatorul diferențial posedă proprietatea , dacă oricare ar fi funcția aparținînd clasei (adică avînd derivate pînă la ordinul inclusiv, continue în intervalul ), satisfăcand condițiile
unde este un punct din intervalul ( ), atunci din inegalitatea , valabilă în intervalul , să rezulte inegalitatea în același interval ( ).
Definiția 7. Funcția se spune că este funcția lui Cauchy asociată operatorului și nodului , dacă este o integrală în intervalul , a ecuației diferențiale și dacă mai satisface condițiile la limită
Vom nota o astfel de funcție cu , punînd în evidență nodul în care au loc condițiile la limită scrise mai sus.
Cu aceste două definiții, stabilim următoarea proprietate, analogă cu aceea stabilită de N. A. Kasceev în lucrarea [4]:
Le ma 11. Condiția necesară și suficientă ca operatorul să aibe proprietatea este ca funcția lui Cauchy asociată operatorului să fie nenegativă în triunghiul ( ), mărginit de dreptele , și în același timp să fie nepozitivă în triunghiul ( ), mărginit de dreptele , (fig. 10).
Demonstrație. Condiția este suficientă. Într-adevăr, să presupunem că funcția satisface condițiile din lemă. Fie o funcție din clasa , satisfăcînd într-un punct condițiile:
(55)
În plus mai presupunem că funcția verifică inegalitatea
(56)
Să arătăm că în aceste condiții are loc inegalitatea , oricare ar fi . Intr-adevăr, se știe că integrala ecuației , care satisface în punctul condițiile
are expresia
Din această formulă, luînd în și ținînd seama de faptul că funcția verifică condițiile (55), rezultă că integrala corespunzătoare este identic nulă în ( ) și are loc în consecință identitatea
(57)
Din această identitate, t,inînd seamă de inegalitatea (56), precum și de ipotezele făcute asupra funcției , rezultă că cînd , q. e. d.
Conditia este necesară. Să presupunem că operatorul are proprietatea . Să dovedim că funcția este nenegativă în domeniul ( ) și nepozitivă în ( ). Într-adevăr, să presupunem prin absurd că ar exista un punct , astfel încît să aibe loc inegalitatea strictă . Fie un punct oarecare, satisfăcînd inegalitățile . Atunci evident că se poate alege o funcție , pozitivă în , astfel încît integrala , privită ca funcție de variabila , să aibe o valoare negativă pentru . Alegînd astfel funcția , să notăm cu integrala ecuației diferențale , satisfăcînd condițiile inițiale
Atunci conform formulei (57), avem
și de aici, conform felului în care a fost aleasă funcția , rezultă inegalitatea . Pe de altă parte, cînd și . Atunci întrucît prin ipoteză s-a presupus că are proprietatea , rezultă că cînd . Această inegalitate contrazice însă inegalitatea , stabilită anterior. Rezultă în definitiv că nu poate să existe nici un punct ( ) din domeniul ( ), în care să fie negativă.
În mod analog se arată că în ipoteza că are proprietatea , funcția este nepozitivă în domeniul .
Observație. Lema 11 se extinde și la cazul cînd în locul unui interval deschis ( ), se consideră un interval închis , sau un interval semiînchis .
Ţinînd seama de teorema 1 precum și de lemele 10 și 11 , putem enunța următoarea
Teorema 3. Fie ecuația diferențială (1), avînd coeficienții continui în intervalul ( ). Condiția necesară și suficientă ca familia a integralelor acestei ecuații să aibe proprietatea sau , este ca functia lui Cauchy , corespunzătoare operatorului diferential liniar și omogen asociat ecuatiei (1), să fie nenegativă în domeniul ( ) și nepozitivă in domeniul ( ) (fig. 10).
Observație. Se știe că funcția lui Cauchy corespuntătoare operatorului diferențial considerat în (54) admite reprezentarea
(58)
unde este sîmburele rezolvant al sîmburelui
(59)
în cazul ecuației lui Volterra :
In cazul particular al operatorului diferențial ce intervine în (1), funcția lui Cauchy corespunzătoare admite reprezentarea
(60)
unde este sîmburele rezolvant al sîmburelui
(61)
în cazul ecuației lui Volterra
Se arată 1 ) în teoria ecuațiilor integrale că soluția acestei ecuații integrale admite reprezentarea :
(62)
00footnotetext: 1 ) A se consulta, de exemplu, manualul S. G. Mihlin, Integralnïe Uravnenia, MoscovaLeningrad, p. 22-27.
unde se definește din aproape în aproape, cu ajutorul formulei
Teorema 3, împreună cu formulele (60) și (62), ne dă o rezolvare prinicpială a problemei determinării unor limite exacte a intervalelor ale axei , în care familia a integralelor ecuatiei (1) are proprietatea .
Ținînd seama de formula (60), observăm că dacă este nenegativă în domeniul ( ) și nepozitivă în domeniul ( ) (fig. 10), atunci funcția va fi nenegativă în ( ) și nepozitivă în ( ), și deci familia a integralelor ecuației diferențiale (1) va avea proprietatea . Rezultă de aici că îndeplinirea simultană a inegalităților în și în constituie o conditie suficientă pentru ca familia a integralelor ecuației (1) să aibe proprietatea .
Observație generală. Teoremele se mențin adevărate și în cazul cînd în locul intervalului finit ( ) respectiv se consideră un interval infinit ( ) respectiv . Această afirmație rezultă din faptul că proprietățile , atrag după sine respectiv proprietățile , oricare ar fi numărul finit și reciproc.
Metode aproximative de delimitare a intervalelor maximale , pentru care familia a integralelor ecuatiei (1) are proprietatea
În cele ce urmează vom presupune că coeficienții ecuației (1) sînt continui într-un interval suficient de mare, conținînd punctul . Din lema 3, rezultă îndată următoarea
Lema . Fiind dat numărul , intervalul maxim de forma pentru care familia a integralelor ecuatiei (1) are proprietatea , este intervalul semînchis cuprins între două rădăcini consecutive ale unei integrale oarecare neidentic nule ale ecuatiei omogene asociate (2), integrala fiind supusă la singura condiție de a trece prin punctul , - prima rădăcină din pereche luîndu-se .
Această lemă ne dă posibilitatea de a aproxima cu orice precizie numărul , atunci cînd se dă numărul . Într-adevăr, să considerăm de exemplu integrala particulară a ecuației omogene (2), satisfăcînd în punctul condițiile . Prima rădăcină a ecuației , situată la dreapta punctului (în cazul cînd există), ne va da numărul . Să presupunem că printr-un procedeu oarecare de aproximație s-a reușit să se obțină un șir infinit de funcții care să conveargă uniform către funcția , într-un interval ce conține intervalul în interiorul său și de asemenea derivatele acestor funcții să conveargă către (de exemplu prin metoda aproximațiilor succesive a lui E. Picard). Atunci notînd cu cea mai mică rădăcină, situată la dreapta punctului , a ecuației (în cazul cînd există), sirul va converge către numărul căutat.
Observație. Din lema 3’, ținînd seama de faptul că o curbă integrală a ecuației (2) ce nu coincide cu axa , nu poate avea cu această axă un contact mai mare
sau egal cu 1 , și de asemenea de faptul că o astfel de curbă se deformează uniform continuu într-un interval finit dat, atunci cînd coeficienții ecuației diferențiale , suferă variații continue în acel interval, păstrîndu-se însă condițiile inițiale, - se poate arăta cu ușurință că menținînd numărul fix și făcînd să varieze funcțiile în spațiul funcțiilor continue, atunci numărul , ce intervine în enunțul lemei , este o funcțională continuă de argumentele și .
Această proprietate a fost stabilită pe altă cale de C. Foiaş, G. Gussi și V. Poenaru în lucrarea [9].
În cele ce urmează ne vom ocupa cu aproximarea bilaterală a numărului , atunci cînd se dă numărul . Stabilim în acest scop următoarea
Lema 12. Fie și două funcții aparținînd clasei unde intervalul este sufticient de mare pentru ca să conțină intervalul și satisfăcînd condițiile :
precum și inegalitațile diferențiale
Atunci notînd cu integrala particulară a ecuatiei (2), care satisface condiţiile , are loc inegalitatea
La fel notînd cu integrala particulară a ecuației (2), care satisface condițiile , are loc inegalitatea
Notînd cu și cele mai mici rădăcini situate în intervalul ale funcților respectiv , (dacă bineînțeles există astfel de rădăcini), au loc delimitările:
Demonstrația acestei leme este imediată dacă se ține seamă de teorema 1 și de lema .
Observație. Inegalitatea rezultă și dintr-un rezultat obținut de V. A. Kondratiev în lucrarea [2].
Institutul de calcul, Academia R.P.R.-Filiala Cluj
00footnotetext: 1 ) Intervalul reprezintă intervalul maxim, avînd extremitatea stîngă dată, in care familia și deci și familia are proprietatea .
LE PROBLÈME BILOCAL ET LE THÉORÈME DES INÉGALITÉS DIFFEERENTIELLES À NOEUDS CONFONDUS DE S. A. TCHAPLYGUINE POUR DES ÉQUATIONS DIFFÉRENTIELLES LINÉAIRES DU ORDRE
RÉSUMÉ
On considère, dans ce travail, l’équation différentielle linéaire du ordre (1), aux coefficients continus dans un intervalle quelconque ( ). On désigne par la famille des intégrales de cette équation dans l’intervalle ( ). On commence par donner les définitions suivantes:
Définition 1. On dit que jouit de la propriété si, quels que soient les nœuds distincts et dans et quelles que soient les valeurs réelles et , il existe une intégrale particulière , et une seule, qui puisse satisfaire aux conditions .
Définition 2. On dit que la famille jouit de la propriété si, quelles que soient deux intégrales particulières distinctes et dans , celles-ci ne peuvent prendre de valeurs égales dans l’intervalle ( ) que tout au plus en un point.
Définition 3. On dit que l’opérateur différentiel linéaire et homogène défini sur la classe des fonctions admettant des dérivées du second ordre, continues dans l’intervalle ( ), jouit de la propriété si, quelle que soit la fonction , dans les conditions dans et , il en résultera l’inégalité dans , le signe égal ne pouvant se trouver qu’au point . On a supposé ici que est un point de l’intervalle .
Définition 4. On dit que l’opérateur différentiel jouit de la propriété , si cet opérateur a la propriété quel que soit .
Ces définitions permettent d’établir les théorèmes suivants:
Théorème 1. La condition nécessaire et suffisante pour que la famille des intégrales de l’équation différentielle considérée (1) jouisse de la propriété ou de la propriété , est que l’opérateur différentiel, linéaire et homogène, , respectif, ait la propriété .
Théorème 2. La condition nécessaire et suffisante pour que l’opérateur différentiel, linéaire et homogène, , aux coefficients continus dans l’intervalle demifermé , jouisse de la propriété est que l’équation de Riccati (47) admette au moins une intégrale particulière continue dans l’intervalle .
On considère ensuite en (59) un opérateur différentiel, linéaire et homogène, , d’ordre , aux coefficients continus dans l’intervalle ( ) et défini dans la classe .
Définition 5. On dit que l’opérateur jouit de la propriété si, quelle que soit la fonction satisfaisant aux conditions
pour une telle fonction , il résulte l’inégalité dans .
Définition 6. On dit que l’opérateur différentiel jouit de la propriété , si cet opérateur possède la propriété , quel que soit .
Définition 7. On dit que la fonction est la fonction de Cauchy associée à l’opérateur différentiel et au nœud , si est une intégrale particulière dans l’intervalle ( ) de l’équation différentielle, linéaire et homogène, , satisfaisant aux conditions à la limite
Dans ce qui suit, on désignera une telle fonction par , en mettant ainsi en évidence le nœud où se trouvent les conditions à la limite ci-dessus.
Ces conditions permettent d’établir la propriété suivante, analogue à celle établie par N. A. Kastchéév [4]:
Théorème 3. La condition nécessaire et suffisante pour que l’opérateur différentiel jouisse de la propriété est que la fonction de Cauchy , associée à cet opérateur, soit non négative dans le domaine et non positive dans le domaine (les domaines et sont indiqués sur la figure 10).
Dans ce travail, on montre aussi que, dans le cas de l’équation différentielle (2), les propriétés et sont équivalentes. Il résulte de cette observation le
Théorème 4. La condition nécessaire et suffisante pour que la famille des intégrales de l’équation différentielle (1) jouisse de la propriété ou est que la fonction de Cauchy associée à l’opérateur différentiel respectif, soit non négative dans le domaine et non positive dans le domaine (fig. 10).
Observation générale. Les théorèmes 1,2,3,4 restent vrais dans des intervalles demi-fermés et en outre s’étendent immédiatement à des intervalles infinis, de la forme , respectivement .
Théorème 5. En supposant que l’opérateur différentiel dans (1) a les coefficients et continus dans l’intervalle demi-fermé , soient et deux fonctions appartenant à la classe et satisfaisant aux conditions :
Soient et les plus petites racines situées dans l’intervalle ( ) des fonctions et (à conditions toutefois que de telles racines existent). Dans ce cas, en désignant par , l’intervalle maximum contenu dans dans léquel l’intégrale générale de l’équation (1) est interpolatrice du deuxième ordre ( ’est-à-dire où jouit de la propriété ), on aura les inégalités
C’e théorème permet l’approximation du nombre avec la précision voulue.